Astăzi Vlad al lui micu`TZU a început clasa 1. Desigur, am fost și noi acolo, familion și prieteni, să susținem băiatul, că de, e prima zi din cei minimum 16 ani de școală.

Ce am văzut pe-acolo?
Păi, în primul rând am văzut niște mămici falnice, îmbrăcate în țoalele alea bune, de nuntă, cu șal, rochie cu paiete și pantofi cu toc. Acum nu știu dacă e din cauză că noi, aici în Constanța, suntem mai la țară, dar parcă erau prea multe în situația asta.

A doua chestie care mi-a izbit intelectul.
În Constanța, după cum se știe, sunt foarte mulți turci și tătari. Deci, logic, și la școală sunt mulți turcaleți micuți micuți, care vor să învețe. Și, cum e și normal, veniți cu ei, părinții lor.

Știți unde e locul turcilor într-o comunitate de rromâni? Undeva într-un colț, separați de restul. Nimeni nu se apropie de ei, iar dacă copiii îndrăznesc să se apropie de grupul de copii musulmani, părinții îi smulg violent de mâini, arătându-le unde le e locul. Desigur, nu lipsesc privirile dezgustate, aruncate pe sub nasurile strâmbate în vânt, pentru că, dragă, turcii sunt murdari și miros.

Iar discriminarea și nesimțirea rromânească nu se opresc aici. În clasa lui Vlad sunt 10 turcaleți de ăștia mici. Deci un procent de 33%. În clasă au intrat copiii împreună cu părinții, pentru a cunoaște, desigur, învățătoarea.
Părinții rromâni s-au aliniat in corpore pe peretele din spatele clasei. Părinții turcaleților stăteau umili la ușă.

Erau 2 mame cu copii mici. O rromâncă, cu un copil într-un căruț scump și elegant, plină de figuri de până și bășinile îi miroseau a șanel 5, și o tătăroaică, cu un kinder în brațe.
A început să miaune copilul tipei cu bășini în cap. O mămică de lângă ele a început:
– Vai, dar ce simpatică este și draguță, o frumusețe de fată, să vă trăiască. Lăsați copilul să plângă, asta e, sunt mici, toți am trecut prin asta.

Trec câteva minute și începe să chirăie și copilul tătăroaicei.
Aceeași mămică de dinainte:
– Da` potolește-ți dragă copilul, că aici e sală de clasă, nu maidan. Și ce să-i fac eu dacă nu tace? Ieși afară cu el, nu mai deranja oamenii.

Iar cireașa de pe tortul egalității de șanse în rromânia a fost pusă de tovarășa învățătoare.
Tovarășa învățătoare este o ființă extrem de politicoasă. Cu absolut toți părinții rromâni a vorbit frumos, politicos, cu pronume personal de politete. Când au intrat în clasă mămicile turcoaice în schimb, tonul s-a schimbat total.
– Da, voi cine sunteți? Ai cui părinți? Hai, stați și voi undeva acolo. Nu bloca ușa, da?
Între timp, părinții rromâni priveau plini de mândrie, simțindu-se puțin deasupra celorlalți.

Concluzia?
Rromânii nu sunt xenofobi și rasiști. Nu, în nici un caz. Trebuie doar ca ceilalți să îi considere superiori și atât. Suntem egali, doar că unii dintre noi trebuie să fie puțin mai egali decât ceilalți. Pentru că sunt rromâni și e absolut normal.

Iar acum mă întreb. Eu, având numele pe care îl am, oare am fost discriminat vreodată? Sincer, nu mi-am pus niciodată problema. Eu m-am considerat întotdeauna român, având în vedere că nu știu să dau nici bună ziua în tătărește, sunt ortodox, sunt trăit și crescut în București. Și acum, rememorând momente din viața mea, lucruri pe care le consideram inexplicabile, încep să realizez că ele pot fi explicate dacă sunt privite prin prisma rasismului. Da, eu m-am considerat român.
Dar oare și ceilalți m-au considerat român?

Oare e cazul să mă recomand cu numele mic, de Daniel?