asistente
Scris de Nea Ilie de la sculărie

Îl știam pe doctorul Marinescu din copilărie. La un moment dat îmi cere ajutorul în instruirea personalului pe noul lor soft atât de ațos și de complicat, făcut probabil de bucătarul de la Ciocârlan, încât am fost nevoiți să-l scriem din nou. Așa se face că am petrecut aproape o lună în clinica lui de stomatologie.

Doctorițe, asistente, unele chiar frumoase dar și alese… că nu sunt genul care să se uite doar la craci și stetoscop, adică mai aveam și conversații filosofice despre vreme, liberalismul din Buzău și lirica la femei, evitând cu-chiu-cu-vai să nu trântesc vreo aluzie.

La recepție, o fată-mare-la-30-de-ani pe numele ei mic Alis. Frumușică foc dar n-am înțeles niciodată de ce-o ținea Marinescu pe-acolo că ba încurca numerele de telefon, ba îi cereai un ceai și venea cu limonadă, ba le spunea la clienți că toateta e pe dreapta și era pe stânga de mi-era și frică să pedalez pe lângă ea în trafic nesemnalizată.

Desigur, i-a venit și ei rândul să-i facem introducerea în sistemul digitalizat și s-a fâstâcit săraca.
– Nu te supăra că întreb, șiftul din stânga pentru ce e și ăla din dreapta pentru ce e?

În fine, probabil că din cauza ei am zăbovit mai mult pe-acolo, m-a prins și-o sesiune cu studenți la stomatologie iar Marinescu a invitat un profesor să susțină examenul clasei lui la el în clinică. L-am ajutat și cu niște instalări de camere video care se băgau direct în gura pacientului și care redau imagini pe un ecran în sala unde se ținea examenul.

N-a avut cine să se ocupe de switch-ul dintre camere, așa că am rugat-o pe Alis să urmărească programul lui Marinescu și unde se duce el, pac, butonul. Avea și ea o cameră care era îndreptată spre logo-ul din recepție și i-am zis că dacă e vreo problemă doar apasă butonul “recepție” și bagă logo-ul.

Totul decurgea ca la carte, transmisia era bună, îmi luasem deja o pauză cu una din asistente pe un balcon și priveam la cât de boem poate să pară de la etajul 6 jegul ăsta de București, dealtfel singurul oraș adevărat din țară.

Când mă trezesc cu unul din asistenții profesorului că vine la mine puțin panicat.
– Mă scuzați, aș putea să vă întrerup câteva momente?
– Nu-i nicio problemă, dă-i drumu că poate-mi vine și mie rândul vreodată să te-ntrerup.
– Domnul profesor are nevoie de dumneavoastră.

Mă duc după el, ajung în sala de examen și din consternarea aia de la început când studenții dădeau nervos din picior iar studentele își treceau mâna prin păr zăbovind cu smocul după ureche, totul se transformase într-o foială totală și zâmbete.

Hoooaaa, zic, o să fie ăștia dentiști la sulivară. Pe ecranul sălii Alis își arăta dinții și zâmbea la cameră, mai făcea un ducky face, își mai aranja părul, se întorcea așa într-o parte cum își fac elevele selfie în baie…

Alerg pe scări că nu-mi mergea butonul de teleport și mă duc la recepție.
– Alis, ce ți-am zis eu să faci?
– Domnul doctor e în cabinetul 12 cu domnul Cataramă și mi-a zis să nu pun camera pe el. Și era plictisitor așa doar cu peretele ăsta. Poate folosiți și niște imagini de-astea mai animate.

Peste două zile m-a sunat Marinescu să mă felicite, îl sunase și pe el profesorul să-i spună că examenul a fost un succes, că rata de răspunsuri bune a fost simțitor mai mare și asta datorită minunatei lui clinici.

– Mulțumesc, prietene! zice Marinescu la sfârșit. Să nu închizi că nu-știu-ce vroia Alis să te-ntrebe. Și rămân pe fir în speranța că o să nimerească aia butonul corect.
– Domnul inginer, zice ea mieros… Am și eu o rugăminte, nu știu dacă vă ocupați și cu așa ceva…
– Zi, potârnichea lu’ tata, că mă ocup eu și cu altele mai grave.
– De câte ori intru pe saitul nostru, știți ăla veveve punct nuștiuce, îmi apare This Page Cannot Be Displayed. N-ați putea să scoateți chestia aia din sait că nu e chiar așa frumoasă.