Viktor Frankl a fost un evreu austriac, de meserie neurolog și psihiatru, care a trăit în secolul trecut. Așa cum era moda printre evreii de pe vremea lui, a făcut un concediu la Ausschwitz, dar și la Kaufering și Türkheim, inclusiv cu regim de slăbire, activitate fizică și detoxifiere. 

Spre deosebire de alți evrei contemporani cu el, însă, Ausschwitz nu a fost concediul lui cel din urmă. După spusele lui, rezistența fizică și norocul chior* combinate cu faptul că putea citi destul de bine oamenii și a câștigat simpatia unor paznici, l-au ajutat să supraviețuiască celor 3 lagăre de concentrare.

În 1945, după ce s-a întors în lume, Frankl s-a apucat de scris despre experiența lui în lagăr. Aici începe treaba cu adevărat interesantă.

Fiind psihiatru, imaginea lagărului care i se conturează în minte nu este cea a mizeriei, torturii și morții, care fac toate cărțile despre Holocaust atât de greu de citit. N-o să găsiți descrieri ale ororilor și umilințelor (mă rog, nu prea multe, că totuși nu e o carte despre vacanța la Costinești 1992).  

Ce o să găsiți în schimb este o poveste a unui optimist incurabil. 

În momentul când a pierdut tot, inclusiv identitatea lui (este redus la un număr tatuat pe braț), Frankl își pune întrebarea: care este acel lucru pe care nimeni, niciodată, nu mi-l poate lua? Și a ajuns la o concluzie foarte faină:

Libertatea absolută a omului constă în atitudinea pe care alege să o aibă față de viață și ceea ce aruncă ea înspre noi. Ea este ascunsă în timpul infinitezimal dintre o acțiune și reacția noastră la ea.

Sau, cum zice alt filosof si psiholog celebru:


Bun așa. Nu putem controla ce ni se întâmplă, dar putem controla cum ne raportăm la ceea ce ni se întâmplă. 

Filosofia lui Frankl s-a concretizat în abordarea lui terapeutică – logoterapia.  El consideră că forța care mobilizează omul este nevoia lui de a-și găsi un sens vieții. Prin asta, el se distanțează de ceilalți doi evrei care au modelat psihalaliza: Sigmund Freud (îl știți, e citat mult prin memeuri, băiatul cu „your mother”) și Alfred Adler (băiatul cu complexul de inferioritate). 

Frankl spune că viața are sens chiar și în cele mai mizerabile condiții. Libertatea noastră absolută este de a găsi sensul vieții noastre, indiferent de circumstanțele exterioare.

Neuroza noogenică apare, după Frankl, atunci când nu reușim să găsim sensul în ceea ce facem, și este o formă de frustrare existențială, în contrast cu neuroza psihologică (ahem, Freud), care denotă un conflict între conștient și subconștient.

Viktor Frankl, deci.  Când a fost întrebat ce părere are despre faptul că „Omul în căutarea sensului vieții” a devenit bestseller, a zis ceva de genul: nu spune nimic despre cartea mea faptul că e bestseller, ci spune ceva despre vremurile de căcat în care trăim, în care lumea se îngrămădește să citească o carte care să le dea mură-n gură informații despre sensul vieții lor. 

Și acum vă întreb pe voi: Cum găsiți sens în viața voastră cu toată nebunia care ne înconjoară?

 

 

*si faptul ca se pare ca a colaborat cu ceva entuziam cu nazistii, dar cine sunt eu sa-l judec?