Scris de Nea Ilie de la Scularie

S-a vehiculat ideea că ar trebui să scriu o carte, sau o broșură, ceva de buzunar pe care ar putea-o citi plictisiții prin tramvai sau la coadă la vreun ghișeu de stat. Nu, n-o să scriu o carte, din simplul motiv că ceea ce citim pe-aici ne dă plăcerea momentului iar eu pentru moment trăiesc.

Cu mulți ani în urmă, printr-o încâlceală de spaghete am ajuns director la Căminul Cultural din satul părinților mei. Acolo am pus bazele unei fundații sub auspiciile căreia desfășuram tot felul de evenimente de-astea locale și cu care mă chinuiam să descopăr talente de-astea ascunse prin poporul de la sat, unul dintre ei a devenit actor pe marile ecrane din țară, dar nu despre el vreau să vă povestesc. Într-una din zile, apare la mine în birou un tip la vreo 30 de ani, murdar, zdrențuit, bărbos și puternic mirosind a alcool.
– Eu sunt Ion – zice el răgușit și cu o interesantă vibrație radiofonică în voce. Mi-a zis un prieten, Pistel, de fundație, aș vrea doar să văd cu ce vă pot ajuta.
Când îți zice un boschetar că vrea să te ajute ori e dincolo de limita normală la mia de gram, ori te lași ușor în jilț și-l asculți. Ca să n-o lungim, Ion a devenit unul din asistenții mei în departamentul pentru film. Era o enciclopedie omul ăla (pe vremea aia nu era internet să ne dăm pe goagăl), știa tot de la regizori, ani de naștere, textieri, glume de butaforie, actrițe sexy, mă rog, multe. Pistel, cel care-i făcuse recomandarea să vină la noi locuia la vreo 3 blocuri distanță și s-a înfiripat cumva și el pe lângă echipă deși nu se pricepea la nimic. În schimb, el pornea cele mai interesante discuții fiind puțin dislexic dar, pentru că a aflat el că lumea e rea, nu avea încredere în nimeni decât în Ion. Și tot ce întreba era la adresa lui Ion, chiar dacă eram și noi de față. Bunăoară, am găzduit într-o seară o repetiție la un spectacol al ăstora de la Școala Vedetelor. A stat Pistel ce-a stat, s-a uitat el mai atent la scenă, la boxe și zice:
– Buei, Ioane, spune-i buei lu’ șefu’ dă cămin, că ăștia ne fraierește buei. Ăștia nu cântă ei, are magnetofon și ei doar rimează.
Într-una din seri eram toți grămadă la o seară de poezie. Am ascultat noi vreo două recitatoare de-astea cu zel și plămâni buni, am mai vorbit despre niște curente, autori, tendințe moderne, când îl auzim pe Pistel:
– Ioane, ia zi buei ce e ăla pseudolim?
– Pseudonim, adică?
– Da, da, de-ăla…
– Ăăă, cum să-ți zic eu băi Pistele, zice Ion baritonal, să zicem că tu o să scrii o carte…
– Fuj’bă de-aici că n-o să scriu eu nicio carte…
– Nu, mă tâmpitule, tu n-o să scrii, dar să zicem.
– Îhî…
– Și nu te semnezi cu numele tău…
– Hai, bă, și e legal?
– Da mă, stai să-ți zic. Deci nu te semnezi cu numele tău, te semnezi cu alt nume, să nu te recunoască lumea. De exemplu, te semnezi Pistel.
– Fuj’bă că mă știe toți de Pistel.
– Bine, nu Pistel, alt nume. Eh, ăla e pseudonim. Ai înțeles?
– … da mă, dar eu n-o să scriu niciodată o carte.

Anii au trecut, la un momentdat, în București fiind, primesc o invitație. Un tip și-o tipă care s-au cunoscut la fundație își făceau nunta la biblioteca din Căminul Cultural și cu ocazia asta ne întâlneam și noi cu vechea gașcă. Frumos, cu jumătate de păhărel de șampanie și restul lecturi, glume cerebrale, pasaje din cărți, poezie și… desigur, Pistel.
– Ce faci bă, Pistele, cum o duci?
– Rău bă, că mă face s-o aștept la șoping.
– Cine, mă?
– Nefastă-mea, n-auzi?
– Opa, te-ai însurat? Cum e?
– Mă face s-o aștept prea mult și-o bat. Că când intră-n magazin zici că probează toate rochiile.
– Eh, zic eu ca să-l împac, lasă băi Pistele că și tu când te duci la sculărie la Brico… nu stai mult?
– (dă din cap)… Mulți băeț’ n-are noroc, dar nici femeile nu e oameni…

Singura mea tristețe la evenimentul ăla a fost că Ion n-a venit. Era în gară. Devenise un fel de șef de boschetari și acolo e și-acum. L-am căutat atunci în seara aia și-am vorbit la o ciorbă la fostul restaurant Egreta. Am scos leptopul să ne uităm la niște filmulețe pe care mi le recomandase el. Așa am aflat de “The Gallery” al lui Jos Stelling.