Am observat, cu ocazia periplurilor mele prin europa, că, de fapt, contrar a ce credeam, mie îmi place să conduc. Se pare că, de fapt, nu îmi plăcea să conduc mașini proaste, dar nu îmi displăcea condusul în sine.

Îmi place, când merg, să îmi imaginez că șoselele sunt infinite și că poți merge așa oricât, tot timpul înainte, fără să te uiți înapoi decât pentru a aproxima cât ai mers, pentru că nu ai o destinație cap-compas în funcție de care să te ghidezi.

Odată, în Ungaria, am ieșit de pe autostradă spre vestitul sat Kijarat, dus de waze aiurea. Și am mers pe o stradă cu o bandă pe sens câțiva kilometri, până când strada s-a transformat într-un sens giratoriu care întorcea. Eram la capătul străzii, în fața unui o. Se terminase drumul.

Și m-am simți deprimat, parcă găsisem finalitatea vieții și nu era chiar ceea ce mă așteptam eu.
Șoselele care se termină mă deprimă. De asta nici nu știu dacă vreau să merg pe acea vestită autostradă a nordului. Să ajung și să văd că se termină continentul, strada, totul.

Deprimant.