Probabil toți aveți impresia că eu sunt vreun alogen din Constanța, care își duce cu mândrie cetățenia mai departe.
O să fiți surprinși oare să citiți că eu de fapt sunt moldovean get beget?

Rădăcinile mele sunt în Mitocu- Dragomirnei, în Suceava. Practic, sunt bucovinean, nu moldovean, e cu totul altă provincie istorică, dar eu prefer și vreau să îmi asum statutul acesta, de moldovean deștept, iute, descurcăreț și haios. Poate nu știați, dar filmul Frații Jderi s-a filmat pe dealurile și pădurile din Mitoc. Jumătate de sat era la figurație, jumătate de sat la muncă, la cooperativă. Bunicul era figurant 1, pentru că era șef de atelaj. Adică mâna căruța în care stătea Draga Olteanu-Matei. Dacă vedeți filmul, zâmbiți un pic când îl vedeți pe bătrânul ce îi conduce căruța distinsei doamne. A fost cel mai blând și bun om din lume.

Revenind.
Cred că singurul loc fizic de pe această lume, pe care îl iubesc fără rezerve, este Mitocul. Pentru că acolo am fost întotdeauna, fericit.

Nu exista vacanță în care să nu fac în așa fel încât să fug la bunici, la Mitoc. Bucureștiul nu îmi oferea nimic, în afară de praf, gunoaie și răutate. Așa că preferam să fug acolo, să respir aer curat, să alerg pe dealuri și păduri și să fac prostii neștiute și neghicite. Acolo m-a călcat prima oară un cal, acolo am făcut prima dată baie în vadul unui pârâu, după ce săpam o groapă cu mâinile.

Vara furam ziua cireșe, vișine, caise din pomii tuturor vecinilor, pentru că erau clar mai bune decât cele din curtea mea. Seara luam din mers niște porumb fraged și dulce ca laptele, îl înfigeam în nuiele verzi de lemn și îl coceam deasupra focului. Sau îl puneam direct pe jar, ca să pot avea mâinile libere, să privesc în ochi câte o fată cu cozi lungi și vorbă moale.

Iarna veneam de-a berbeleacul pe derdelușuri și îmi făceam patine de plastic pentru ghețușul de pe iazul din mijlocul satului. Fugeam cu mâinile la urechi când îl asomau pe Ceaușu, porcul tradițional al familiei. Datorită țipetelor acelor generații de Ceauși, nu mai pot să mănânc șorici, urechi, coadă și alte bunătăți porcine crude.

De paște și crăciun, eram miez la Mănăstirea Dragomirna, care e la vreo 2 km depărtare. Spărgeaam ouă roșii sau dădeam de pomană cârnați și slănină afumată, râdeam de babele care sprijineau zidul de cetate al mănăstiri, ne ascundeam printre morminte, așteptând să geamă în noaptea de paști (thriller în varianta sârmelor)

După ce a murit și ultimul dintre bunici, nu am mai fost acolo, deși câteodată simțeam că mă trage ața, să simt iar mirosul de pădure.
Am fost anii trecuți și am rămas bujbee.

Satul meu era…altceva. Șoseaua spre mănăstire, locul unde am învățat eu să mă dau cu bicicleta, era mai circulată decât șoseaua din fața blocului meu. Autocare peste autocare, mașini cu numere străineze, bucureșteni peste bcureșteni. Pensiuni de 3-4 margarete puse la poalele pădurii, să vezi mistrețul de la balcon, magazine cu de toate, tot satul plin de scutere și mașini.

Am rămas paf când am realizat că în casa vărului meu, unde stăteam, aveau internet prin cablu și descărcau cu 2-3 MBps, iar eu pe vremea aceea aveam UPC, care îmi limita traficul la 50 kbps, doar aia e viteza necesară și suficientă pentru tot ce înseamnă internet.

Mă mândresc cu satul meu? Da, e un loc cu care România se poate mândri și, nu în ultimul rând, pentru că m-a oferit pe mine țării :mrgreen:

SuntEuropean.ro caută să adune într-un singur loc lucrurile care te fac să te simți ca afară, să te simți european. Dacă înscrii și tu un lucru și câștigi, vei petrece un weekend la Kalnoky.