Sunt un tip foarte uituc, ametit si neatent. E posibil să fie și un pic de ADHD la mijloc, dar asta nu vom ști niciodată, nu? Uituc, adică uit de la mână până la gură lucruri, de când mă știu. Dacă îmi spui cum te cheamă, voi uita în următoarele 10 secunde.

Ce m-a afectat mult a fost partea în care sunt incapabil de a mă concentra să găsesc lucruri prin casă, la cerere. Mi-am încasat tone de palme pentru că eram trimis să aduc ceva de undeva, mă duceam și nu îl găseam. La modul că putea fi o cutie de chibrituri, de exemplu, pe o vitrină, iar eu nu o vedeam, oricât de mult mă concentram în a o căuta printre alte lucruri.

Mi-am făcut, de-a lungul anilor, o bulă de viață în care să mă descurc mai ușor, în pofida problemelor de gen. Întotdeauna țin în buzunare lucrurile într-o anumită ordine, telefon in dreapta, chei in stanga, portofel la spate. Dacă vreau să caut ceva undeva, dau cu mâna ca la șters praful sau iau tot ce e în fața ochilor, bucată cu bucată, până găsesc sau până pot spune cu acuratețe că ce caut nu e acolo. Am niște înlănțuiri mentale pe care le fac de fiecare dată, care mă ajută să depistez lucrurile de care am nevoie, mai ușor.

Din păcate, copiii mei cei mari îmi moștenesc mărețele calități. Amândoi uituci, amândoi amețiți, amândoi își caută telefoanele în timp ce le au în mână și, doamne ferește să îi trimiți să caute ceva, pentru că e tragedie, chiar dacă le caută amândoi. Și au moștenit un plus de neatenție de la mama lor, adoră să meargă cu spatele prin magazine, eventual împingând un căruț.

Mă gândesc că dacă în copilărie cineva ar fi stat să urmărească prin ce trec și să nu presupună că le fac anumit, pentru că sunt al dracului pielea pe mine, brânză bună în burduf de câine, poate, în timp, lucrurile s-ar fi rezolvat, cu blândețe, cu atenție și cu susținere. Poate dacă cineva ar fi râs cu mine, când pățeam așa ceva, nu le-aș mai fi considerat coșmaruri. Poate.

Desigur, nu s-a pus vreodată problema de așa ceva. Dar încerc să nu transmit asta copiilor mei. Mi-am adus aminte de asta când am găsit, acum câteva zile, airpodsurile fiică-mii abandonate prin bucătărie. Și am fost tentat să fac exact așa cum îmi făceau mie, gen Vezi că ți-ai lăsat căștile abandonate, poate te duci și tu să le cauți și să le pui la loc. Da, iată, deși lucrez zilnic să scot din mine toată putreziciunea pusă de părinți, câteodată ies la suprafață, ca un bulbuc de catran, gata să mai distrugă o viață.

Chiar sunt curios, alții cum se descurcă cu lucruri de genul acesta, când e vorba de a-și proteja copiii? Desigur, dacă ești de părere că ai luat bătaie când erai mic, dar era meritată, nu sunt curios. Din păcate, ai pierdut lupta, sindromul Stockholm a fost mai puternic decât tine.