Tati, vreau revista cu pinguinul popo

Din partea parintilor a caror copil a cerut in gura mare “p..a cu frisca” (prajitura cu frisca) la cofetarie si a urlat ca ii cad flocii ( pijamalele) la gradinita: you know nothing, Jon Snow!

Era de un Crăciun, mai de demult. Eram mai tineri şi mai plini de emoţii, mai necopţi.
Copii noştri, din prima grupă de la grădi aveau să participle la prima lor serbare de Moş Crăciun, cu pom împodobit cu globuri, cu luminiţe, cu Moş Crăciun real, cu cântecele şi poezioare, mă rog, iureş de trăiri şi emoţii de copil la grădiniţă în primul an, amestecate cu fiorii părinţilor, ce petrecuseră seri lungi învăţând câteva cuvinte pe care odraslele lor urmau să le spună moşului…

După tragerea la sorţi a ordinii de pe tricouri, unul din copilaşii de faţă, unul foarte timid, dar cald la suflet, “i-a căzut” să înveţe “Cri-Cri-Cri, toamnă gri…”. Grea şi lungă poezia, dar mai ales fără rezonanţă în sufleţelul lui mic dar atât de mare descoperitor în ale serbărilor de Crăciun organizate altfel decât acasă.

Ei, şi vine momentul minunat în care aşezat în poala moşului, e întrebat cum îl cheamă, câţi ani are, dacă a fost cuminte, “Ce poezie îmi spui?” etc.
D-ale moşului întrebări…

Ăla micu, mai mucalit din fire, înainte de serbare dispăruse cam 5 minute şi reapăruse chiar la începutul intrării în clasa unde se desfăşurau ostilităţile, cu un oarecare zâmbet şugubăţ pe chip, trecut rapid însă pe seama emoţiilor de către părinţii lui, nişte oameni extraordinari dar cam „plini de ei” şi de educaţia pe care i-o însuşeau copilului lor.

Trebuie să menţionez că noi, toţi părinţii în anii aceia eram ca o familie. Ne vizitam, glumeam împreună, ieşeam în parc, sărbătoream împreună zilele de naştere ale copiilor, mă rog, un pic mai altfel decât azi.

Eh, şi vine clipa cheie. Se face linişte, copilul trage adânc aer în piept, mamă-sa deschide gura silabisind primele cuvinte din prima strofă a poeziei, când, deodată rămâne crispată, înţepenită într-un rictus demn de filmele de groază auzind, că în pofida a ceea ce studiaseră acasă împreună cu întreg pachetul de bunice, mamă sau soacră, bunici, tataie sau tătăiuţu, copilul începe să recite ceva ce nu făcea parte din acelaşi stage-set:
– Moş Clăciune, Moş Clăciune. Pe la noi să nu mai vii. Că mă piş pe jucălii şi te bag şi-n p**da mă-ti!

Oroare. Blocaj. Lacrimi. De râs. În hohote. Noi, că ai lui… Moşul, siderat. Priviri în mulţime în căutare de ajutor. Noi ceilalţi plângeam de râs. Părinţii copilului parcă vroiau să intre în pământ de ruşine.

În fine, explicaţia. Unii din taţii copiilor, mai glumeţi din fire, hotărâseră să îi joace o şotie tatălui pe care căzuse mămăruţa să întruchipeze personajul central al Crăciunului de la serbarea din grădiniţă. Zis şi făcut. Numai că nici acum părinţii copilului în cauză nu-şi pot explica cum se face că pentru poezia desemnată au fost necesare 7 zile de eforturi cumulate şi susţinute deîntreaga familie, iar pantru “nevinovata” poezie spusă pe genunchii moşului au fost necesare mai puţin de 5 minute de exerciţiu.

Deh, nepătrunse sunt căile Moşului…