Eu am ținut o viața în palmele mele

L-am văzut din primul moment. Nu știu de ce, nu știu cum, dar am simțit că trebuie să privesc către el și să mă apropii hipnotic, privind ca o cobră indiană în ochii dresorului, știind că am puterea de a-i fărmâma gingășia cu o singură mișcare, că îi pot ucide framătul vieții prin simpla apăsare a mâinii pe gâtul său fragil.

Și el m-a văzut. Da, sunt sigur de asta, am simțit că mi-a perceput arsura, privirea, și parcă lumea lui s-a oprit. S-a răsucit lent spre mine, încet, atât de încet, dureros de încet. Parcă șoptea Ia-mă, atinge-mă, strânge-mă-n palmele tale puternice, miroase-mi prospețimea, lasă aromele mele să îți dezmierde buzele și nările, fii stăpânul meu și lasă-mă doar să exist și să mă ofilesc acolo unde simt că viața mea are scop, între degetele tale.

L-am ținut, o clipă speriat, dar puternic și senzual. Nici un om nu ar trebui să aibă atâta putere, puterea corupe și lipsa ei doare. O vrei, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai adânc. Puterea. Dură, solidă, stâncă granitică în vânturile vieții.

Iar în acel moment în care mi s-a dăruit, când simțeam în mâini toată greutatea și răspunderea lumii, s-a deschis, s-a deschis în fața ochilor mei, orbindu-mă cu frumusețea, cu albul său imaculat, cu mirosul său divin.
La mine în curte…