Portocalele nu sunt neapărat fructele mele preferate. Mi se strepezește gura la gândul lor, dar totuși le mănânc, cu plăcere maximă. Pentru că, în copilărie tânjeam după portocale. Era fructul oprit, cel pe care nu îl găseai nicăieri, decât arareori, în preajma sfârșitului de an, adus uneori de comunistul Moș Gerilă, schimbul roșu al lui Moș Crăciun. Ca idee, după revolție, mi-a fost teribil de greu să spun Moș Crăciun, în loc de Moș Gerilă. La fel cum îmi venea peste mânecă să spun poliție în loc de miliție. Între timp, prefer să spun miliție, în continuare.

Când primeai portocale, pe vremea aceea, era un miracol. Nu erau coapte ca acum, pentru că veneau, tot ca și acum, verzi și nu mai stătea nimeni să le coacă în hale, cu ajutorul chimicalelor. Dar nouă ne plăceau. Le înveleam pe fiecare în parte în foiță roz de hârtie creponată și le țineam lângă aragaz, locul cel mai călduros din casă. Nici măcar nu ne venea să le mâncăm, așa de frumos mirosea în casă a portocală și atât de frumos arătau. Multe zile țineam cojile împrăștiate prin casă, ca să ne îmbătăm cu mirosul. Alături de vreun brad adus de tata pe furiș, în cel mai bun caz sau de niște crengi rupte de prin parc, în cel mai rău caz, aveai un super crăciun.

Mi-am adus aminte de portocalele copilăriei când am văzut o mamă cu 2 băieței într-un magazin, mamă care le cumpărase o portocală ambilor copii, pentru că nu avea mai mulți bani. Și erau atât de fericiți și de mulțumiți, de parcă primiseră luna de pe cer. Nu voiau bomboane, nu ciocolate, voiau să guste o portocală.

Toți copii ar trebui să primească portocale. Automat. Ești copil, beneficiezi de rație obligatorie de portocale.
Poate portocale învelite în foiță roz, de hârtie creponată. Poate chiar verzi, mici și acre.
Dar toți copiii ar trebui să primească portocale.