Scris de JoyAnna, cadru medical

La inceput era doar o stire despre ceva ce se intimpla intr-un loc indepartat, pe cealalta parte a globului.
Sint multi, sint departe, cine-i intelege ? s-or descurca ei cumva, ce treaba am eu? Viata continua in ritmul normal.
Apoi stirea e ca in tara in care locuiesti, oameni care vorbesc aceeasi limba sint victime ale acelei infectii. Eh, in capitala e normal, se perinda multi necontrolati pe-acolo. Cine vrei sa vina in coltul asta de lume?.. Noi unde mergem la carnaval??

Dupa citeva zile , la 100 de km de tine e declarata zona rosie, inchisa, nimeni n-are voie sa intre sau sa iasa. Si-ti spui “nu poate fi adevarat, se intimpla numai in filme! Speram sa nu fie unul de ala prost, in care lucrurile scapa de sub control!” Pentru o saptamina e liniste, in urbea ta micuta lumea isi vede de treburi si comenteaza cu spor. Toti isi dau cu parerea, vor sa simta adrenalina. Unii sint terorizati de-adevaratelea, altii proclama cu voce tare spiritul de sacrificiu “pentru copii”. Toti sint experti, putini au intrebari, majoritatea au raspunsuri sigure. Putini optimisti, multi care se cred inatacabili si mai putini inteleg despre ce e vorba.

Si dintr-o data BAM!!! trei cazuri in spitalul orasenesc. Duminica dupa-amiaza primarul se prezinta pe FB cu declaratia ca scolile ramin inchise . Seara circulau pe whatsapp poze cu rafturi goale in magazine…

Raspund: “bine, inseamna ca zilele urmatoare totul va fi proaspat!” Nu ma preocup prea tare, in congelator am resurse, rezerve de apa am facut luna trecuta (au ris de mine ca am cumparat baxuri intregi pentru a obtine figurinele de plastic pentru colectia plodului, acuma rid eu…)

La munca situatia e tensionata. A fost instalat cortul pre-triaj. Cei care lucreaza acolo sint acoperiti din cap pina-n picioare. “Noua cind ne dau masti?” “Cica nu avem nevoie, citeste protocolul” “Ne-au trimis noi directive, semnati pentru luare la cunostinta!” “Faceti cursul Covid , e on-line!” Numarul de contagiati creste, sectiile se transforma una cite una in Covid, toti bolnavii care pot fi externati sint trimisi acasa , ceilalti adunati laolalta in medii protejate.

Dupa inca o saptamina se declara stare de urgenta si cetatenii sint invitati sa ramina in casa, pentru a intrerupe lantul propagarii. Se pune baza pe bunul simt: se poate iesi la alergat doar in parcul din fata blocului, se pot face cumparaturile necesare, se poate scoate ciinele afara in apropierea casei. “Data legea, gasit clenciul!” spune o zicala. Nemuritorii nu se mai aduna la bar, se aduna pe banci in parc. Sportivii ies la iveala. Daca le-ai cere sa alerge ca sa salveze tara, s-ar da toti bolnavi. “Nu sintem intr-un stat de politie!” imi raspunde o prietena. (Ex-prietena?) Sa va mai spun de glumele cu ciini de inchiriat? Prea multa lume pe strada. Masurile se inaspresc.

Copiii deseneaza curcubee, cu mesajul ” va fi totul bine” si le pun la geam. Invatatoarele dau teme on-line. Pe whatsapp am diferite grupuri si chaturi. Peste tot e nevoie de o vorba de incurajare, de trimis un meme de hlizeala (moralul trebuie tinut ridicat, nu se pot intrista de pe-acum, sintem abia la inceput), de un salut.

Descopar ca urasc ziaristii. In goana dupa senzational publica doar articole ce provoaca emotii puternice. Unul n-ar scrie de cazurile usoare, de pozitivii care habar n-au ca duc virusul de colo colo ca apa pe penele gistei, fara sa tuseasca o data macar. Profita de frica oamenilor si o exploateaza cu titluri ingrosate: “Batrina de 97 de ani a murit din cauza virusului! O alta victima…” Fir-ati voi ai dreacu’, la 97 de ani nu avea dreptul sa-i sune ceasul natural? Dupa doua ore dezmintirea ” Baba nu era pozitiva dar greseala de comunicare nu e a noastra!”

La spital au sistat tot ce nu e urgent . La intrare e controlata temperatura. Doar celor care vin cu treaba, nu si celor care vin la treaba. Nu le convine sa ne controleze. Cit timp sintem fara simptome, sintem apti de munca. Prin curte sint transportate 10 respiratoare noi. Imi ascund preocuparea in fundul sufletului. Am explicat copilului ca nu trebuie sa ne panicam. Trebuie doar sa fim atenti, sa rezistam, sa facem partea noastra in razboiul cu virusul asta nou.

In magazine se intra in numar limitat, incep cozile la usa… Ma scutur de amintiri dintr-o alta viata. “Stai linistita, acum esti intr-o economie de piata, n-o sa te imbrinceasca nimeni sa-ti smulga sacosa din mina !” Lumea se plinge ca dureaza si-o ora pina sa intre. Pufuleti, n-are cine sa-i invete sa-si aduca scaunelul pliant.

Intr-o dupa-amiaza sefa m-a sunat agitata si m-a intrebat daca pot lucra de noapte . In acea noapte. Preaviz 4 ore. “Au redus numarul de paturi, ramineti doua pe tura! Colegii recuperati merg in sectii Covid!” Ok, e rindul nostru. Drame, proteste, de ce eu? Frica isi arata coltii, unii au copii acasa, altii locuiesc cu parintii batrini. “M, dar sotia ta a lucrat cumva cu bolnavi Covid? A avut contacte?” “Nu, dar barbatu-tau da, in mod sigur, fiind in reanimare in zona rosie!” … Cel putin ne dau masti…

In previziunea faptului ca toti vom fi trimisi in lagarele albe , ne-au abilitat accesul la baza de date. In prima noapte puteam vedea bolnavii din 4 sectii covid. In a doua erau 6 sectii. Dupa inca doua nopti devenisera 9, dintre care trei de terapie intensiva. De la o noapte la alta vad numele care au disparut, citi pacienti sint in plus, calculez virstele in functie de data nasterii. Cel mai in virsta era un mosnegut din 1923, apoi o babuta din 1926. O urmaresc in fiecare noapte. Rezista, te rog. Sint foarte multi de virsta medie. Sint destui de virsta mea. Vad doi batrinei care sigur sint frati. Vad nume cunoscute. Cea mai mica pacienta avea 17 ani. A fost trimisa acasa in carantina pe incredere. Acum cel mai tinar are 30 de ani neimpliniti. E medic rezident in reanimare, cel mai probabil contagiat de un bolnav. Doi medici si cinci asistenti au fost diagnosticati. Statistic vorbind numarul de pozitivi e mult mai mare, dar tampoane nu se fac. Cit timp sintem fara simptome, putem lucra. Manusi, masca, precautii pentru a nu contagia eventual pe altii.

Nimeni nu poate intra la ei, inafara de personal. Nici macar schimburi de haine nu pot fi aduse de catre rude. Sint toti egali in camasi de sala operatorie. Colegii sint obositi, au semne pe fata de la masti si unii nu se duc la baie pentru toate cele 8 ore. Unul a facut o poza cu un mesaj scris cu litere de tipar “daca tu iesi in parc, atunci eu ma duc acasa”. O doctorita mi-a povestit ca atunci cind ajunge acasa isi face dusul, isi pune masca, nu lasa fetitele sa se apropie de ea, maninca si doarme separat.

Pe grupuri whatsapp circula poze cu prajituri facute de prietene care se lamenteaza ca se vor ingrasa. Raspund “ce bine de mine ca nu stiu sa le fac !” Si ascund restul. Nu le pot spune cifrele pentru ca nu am procentaje reale . 236 de cazuri e mult? E putin? Citi or fi pozitivii asimptomatici? Citeodata am momente de tristete. E dificil cind nu poti povesti ce te apasa. In zilele libere, cind nu sint obligata sa ies, ma bucur ca pot sta acasa. Chiar daca nu reusesc sa citesc cartea de pe noptiera, chiar daca nu am timp sa vizitez muzeele alea on-line, chiar daca imi ratacesc ochelarii si ii caut o dupa-amiaza intreaga, ca sa-i gasesc dimineata in sifonier. Presa n-o mai citesc. L-as stringe de git pe ala care a scris ca in sala sporturilor vor fi depozitate sicriele din orasele ale caror crematorii nu mai fac fata. Primarul a dezmintit, aici sint putine victime si cimitirul reuseste sa gestioneze situatia cu spatiile proprii.

Acum sintem numiti eroi. Duminica toate pizzeriile din oras au livrat pizza gratis personalului in tura. Saptamina asta la automatele de pe hol nu platim cafeaua . La doua supermarketuri din oras personalul din spital nu asteapta la coada pentru a intra. Mister a declarat, sigur pe el ” Nu ma voi duce niciodata cu badge-ul sa sar peste rind. Mi-e de-ajuns daca oamenii inteleg ca sintem o categorie importanta”. Dupa doua zile imi trimite mesaj: “Data viitoare ma duc direct ACOLO! Bag picioarele in coada in frig pentru ca un tip sa iasa cu o plasuta!” Probabil sintem un caz fericit. Mi s-a povestit ca in Anglia asistentele au facut apel la populatie sa nu goleasca magazinele, pentru ca ele, dupa 12 ore de tura in spital, nu mai gaseau nimic pe rafturi…

In acest moment astept un rezultat. Pe M l-au chemat azi-dimineata urgent sa faca testul, pentru ca la el au depistat un coleg pozitiv. Controlez temele copilului, imi torn un pahar cu vin si astept.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.