Nu credeam să-nvăț a muri vreodată. Dacă nu ești vreo fire deep și analitică, aceste cuvinte nu prea au sens mulți ani în viața unui om. Până când un eveniment personal sau, iată, unul mondial, te lovește în freză ca un jab bine direcționat și îți dai seama Ho bre, auzi, cică mai și murim, auzi belea la el, nemuritorul lu’ mama.

Cred, tind să cred că această pandemie (mor cu proastele alea de la tv care sunt cu NOUL coronavirus, de parcă am avea coronavirus la fiecare 2-3 luni) a schimbat multe din concepțiile oamenilor legate de apropierea de semenii lor, apropierea de prieteni și de rude. Și nu a fost nevoie decât de puțină carantină.

De exemplu, toate rudele mele sunt la Mitocu Dragomirnei și în Botoșani. Am 2 surori prin Medigidia, dar cu ele mă văd la nunți și înmormântări, iar de murit nu a mai murit nimeni pe care să îl cunosc, în ultimii 10 ani. În rest, toți oamenii dragi din viața mea, toți cei care mă cunosc de pe vremea când mergeam de-a bușilea, toți cei care mi-au dat un șut în fund când trebuia sau o mângâiere dragă când îmi era greu, sunt acolo. Sunt în carantină, sunt blocați de lume.

Sunt vreo 4 ani de când am fost ultima oară acolo. Și am fost doar pe fugă, ne-am văzut, ne-am pupat, am plecat. Și nu i-am văzut pe toți. În fiecare an îmi propuneam să îi văd, în fiecare an mă gândeam că trebuie să mă duc să îmi vadă copiii și să se cunoască, în fiecare an am amânat, din varii motive, niciunul foarte serios.

Acum mă simt rupt de ei și am impresia că nu o să îi mai văd niciodată. Știu că e o tâmpenie și că nu e așa, dar în felul acesta mă simt, tot îmi vine să inventez ceva și să mă duc acolo, să ne îmbrățișăm, să râdem de corona, de LuCOVID (bine, nu total, pentru că majoritatea dintre ei este penelistă) să refuz hlizindu-mă rugămințile lor Dar hai Cetin să îți tai o găină, hai să îți dau un sac de cartofi, obișnuiți fiind cu copilăria noastră comunistă, când carnea sau cartofii erau, la propriu, marfă de contrabandă.

Și nu am cum să ajung. Iată. Și sunt introvert și nu îmi place să vorbesc la telefon, pentru că nu știu ce să spun și tot așa. Dar mi-s dragi și mi-e dor de ei.
Același lucru despre ieșirile cu prietenii.
Cetin, ieșim diseară în fabrica, hai cu noi. Nu pot, bro, sunt prins până peste cap cu treabă, ziceam eu, îmbrăcat în deshabilleuri de casă, tolănit pe canapea și uitându-mă la Netflix.
Ce mult mi-ar plăcea acum să mai primesc o invitație de asta. BIne, probabil aș refuza-o, iarăși, dar mi-ar plăcea.

Ideea e, nu mai amânați. Nu suntem și nu sunteți nemuritori. Vă puteți trezi mâine că primiți vestea că a murit de COVID. Și nici măcar să mergeți la înmormântare nu puteți. Nici măcar la revedere. Sunați-vă prietenii, rudele, fiți mai umani și mai grijulii cu cei dragi. Pentru că atunci când pleacă, pleacă de tot.