– Eh, așa are unele noroc!
Crescut la țară, am auzit fraza asta de foarte multe ori și de fiecare dată era vorba de bărbatul uneia pe care alta o privește cu admirație sau invidie (că niciodată nu mi-am dat seama) ce zice suspinând:
– Eh, așa are unele noroc, dă peste câte un băiat de-ăsta muncitor, el se scoală la 5, dă mâncare la oi, ea stă cu zgaiba-n sus, se trezește la 10.

Iarna lui 1996, turneu cu trupa de teatru.
Eu, singurul ne-profesionist din trupă, dar mă iubea regizorul că cică dau echipei stare de spirit și că recit bine – asta mi se trage din clasa întâi când i-am dat cireșe Marinelei pentru care aveam pregătit și-o poezie de dragoste scrisă de mine dar ea m-a refuzat, a zis că ia de la alt băiat că le are mai mari și de ciudă am aruncat cireșele în curtea plină de capre a lui nea Secuiu care mi-au mulțumit și mi-au ascultat tăcute și poezia.

Turneul dura deja de vreo 3 luni, colindasem cam toată țara în afară de Ardeal. Primul oraș din Ardeal în care mergeam era Sibiu.
Aproape în toate regiunile am avut câte un consultant de-al locului care ne ajuta să adaptăm puțin spectacolul după accentul și obiceiurile locale – nu stau acum să vă povestesc piesa.
La Sibiu urma să ne îndrume un domn avocat, poet și muzeograf – plenipotențiali ardelenii ăștia, tot respectul – pe numele lui mic domnul Victor.

Și mă anunță regizorul când aveam prima înfățișare cu domnul avocat, poet și muzeograf – la ora 6 dimineața, la teatru.
Cam matinal, zic, dar obișnuit ca la Constanța să mă trezesc să văd răsăritul, la 5 jumate eram deja la Radu Stanca la ușă.
Mă întâmpină o tanti Eniko, femeie de serviciu, cu cheile la gât și mâinile în șolduri.
– No ce spectacol de oameni bolânzi îi ăsta la 5 diminiața, mă ficioraș? mă ia ea din prima.

Intru să mă pregătesc și pe la 6 fără un minut(!) apare domnul avocat, poet și muzeograf intrând așa cu grijă să nu risipească liniștea din teatrul gol.
Îl salut, mă urc pe scenă, el trage un scaun aproape să mă vadă mai bine, își așează tacticos pălăria pe tapițeria bombată după care trage alt scaun, tot la fel de tacticos, să se așeze el.
Apoi se ridică, mai așează o dată pălăria, se descheie la palton, își scoate fularul și-l bagă ușor pe mânecă, își pune paltonul pe spătar, așează iar pălăria — bă, acuma parcă stătea mai bine, zic în gând, e bine-așa, no.
După care se așează iar, cu calm, pe scaunul lui.
Ăăh, deci de-aia a zis la 6, că până-și arajează garderoba durează, nene.
La vreo 5 minute, așa, cu răbdare zice cu glas domol:
– Bună diminiața!

Cu el, o doamnă trecută bine prin greutățile vieții dar rujată aprins despre care bănuiesc că e asistenta dumnealui.
N-am înțeles dacă-l asistă la barou, la cercul literar, la Brukenthal, sau e doar consultant de garderobă – chiar mă așteptam să mai așeze și ea pălăria de vreo două ori – dar a zis că ea preferă să asiste din picioare și stătea așa dreaptă, lângă scaunul lui, pironită fix în ochii mei.
Aveam ceva emoții că n-am văzut-o cât de calmă așează pălării.

Și-mi face semn domnul Victor că pot să încep.
– Zi ceva la întâmplare.
Și cum aveam karma deja fisurată de tanti Eniko, deschid cartea poetului Matei Agigea, jur, fix la Rondelul unei călugărițe – o poezie nu chiar ortodoxă.
Dar pentru că arta nu cunoaște rușine (dar și pentru că nu-s prea întreg la minte) mi-am fixat și eu ochii în privirea rece a asistentei și-am început.

În timp ce recitam, în sală intră tanti Eniko cu un mop în mână, salvarea mea, nefiind nevoit să mă mai uit în ochii asistentei.
Și pentru că un artist desăvârșit nu se poate opri din actul său sub influența stimulilor externi rostesc apăsat și plin de suferință continuarea rondelului ducând o mână către femeia de servici.
– Tu ții în mâna albă / Sfânt sceptru din altar / Dar gândurile-ți zboară / La p*la de măgar.
La care tanti Eniko țanțoșă:
– Ioi, tu nu-l cunoști pe bărbati-meo, no…

Spre admirația sau invidia asistentei care a zis așa suspinând:
– Eh, așa are unele noroc.