Eram sincer îngrijorat legat de trecerea graniței la unguri, când am plecat. Fiind intoxicat cu presă românească și ducând în mașină ultimele chestii din casă, dar de valoare măricică, gen televizoare, laptopuri, aparate foto, mă gândeam că o să fie distractiv să le explic vameșilor de ce am eu aparatură electronică de câteva zeci de mii de lei în portbagaj și ce fac cu ea. Speram să mă scot cu faptul că duceam și o geantă cu farfurii, tigăi, furculițe și alte chestii utile omului la casa lui.

Anyway.
Dacă nu știați, s-a inaugurat vama Nădlac 2, care este pe autostradă și face direct legătura cu autostrada ungurilor. Prima oară în viață când am văzut atâta amar de nivel de civilizație în românia, avem un ciot de autostradă care ne leagă cu Ungaria.

Din cauza ei, de fapt, nu am luat câteva zeci de sosuri Glenn de la KFC pentru prietenii mei germani. Ca să știți și voi, la KFC în Germania nu există sos de usturoi, da? Știu, e incredibil.

Așa. Și am ajuns la vamă la Nădlac 2. Care arăta așa.

Băi, haiducie de oameni ce era acolo, omor incredibil de mașini, vomă pe jos, țigani chirăitori (un amărât, în înghesuială, nu a fost atent și a lovit din spate o dubiță plină de țigani plecați la schimb cultural prin lume. Nu vă imaginați ce urlete erau acolo, câte zeci de mii de euro daune se urlau etc). Nu am înțeles multele bălți de vomă de pe jos.

Discuțiile dintre oamenii ieșiți din mașini, să respire noxe curate, nefiltrate de sistemul de aer condiționat, se învârteau în jurul aceleiași plăci. Nenorociții de vameși unguri ne țin anumit la coadă, ca să nu trecem, pentru că au ordin să ne scoată din minți, peentru că vor ardealul, plm, e clar.

După 2 ore, s-a mai deschis o poartă și am țâșnit românește din rândul cu care avansasem vreo 10 metri în cele 2 ore și am ajuns la vama propriu-zisă. Nu înainte de a mă înjura cu un țărănete care ținea cu tot dinadinsul să mă blocheze, pentru că simțise el că nu e dreptul meu să trec ci, eventual, al lui, că avea duba mai mare.

Și ca să vezi, de fapt la vama era invers. Cum a funcționat trecerea augustei mele persoane?
Am ajuns la căbănuță. În ea, o doamnă vameșă, impozantă și extrem de serioasă, mi-a cerut documentul de călătorie, l-a pus pe birou și a început să tasteze la stilul un deget chestii într-un calculator. După un timp, a scos capul pe geam și m-a întrebat:
– Sunteți singur?
– Da.
– Vă rog deschideți geamul mașinii.

Am deschis geamul, a inspectat atent în spate, a mai scris ceva, mi-a dat buletinul și a făcut semn următoarei mașini. Timp total, vreo 2 minute, vamă românească, la ieșirea din țară, în spațiul UE. Între timp, eu am avansat încă 2 metri, la vama maghiară, unde era o frumușică maghiară, care și-a întins mânuța după buletin, l-a privit fugitiv, mi-a admirat chipul angelic, mi-a susurat un Teszek și a plecat mai departe. Timp efectiv, 3 secunde, more or less.

Prin urmare nu, nu vameșii maghiari își bat joc de românii din vamă, ci vameșii români, cei obișnuiți să țină în lesă animalele compatrioate, pentru că așa trebuie.

Dar, așa cum zicea cancelarul meu pe probleme de emigrare, Cismaru, a fost o experiență bună, ca să nu uit de ce am plecat.