Pe vremea mea era o rusine sa fii ochelarist și, în plus, îți mai luai și palme peste ceafă pe holul școlii, când treceai, pe baza concursului Cine reușește să îi spargă ochelarii ochelaristului.

Motivul mai mult decât suficient pentru a refuza să port ochelari în majoritatea timpului, rar în clasă, pentru că nu vedeam la tablă. Fiind mic și slab, nu mai rămânea decât să îmi pun niște creioane în buzunarul de la piept al cămășii.

Nu mă deranja decât în 2 cazuri jenante.
Primul, stăteai în stație sau altundeva, cineva în fața ta făcea cu mâna în direcția ta, tu răspundeai, dădeai din mână fericit că iată, cineva te recunoaște, după care realizai că nu vorbește cu tine.

Celălalt era mai prost, pentru că treceai pe lângă oameni și, evident, tu văzând ca în fotografie, nu recunoșteai pe nimeni, pentru că nu îi vedeai. Și vai, cum se supărau oamenii că nu i-ai văzut când au trecut pe lângă tine…