Copiii sunt la bunici, Smeagol is freee! și am intrat pe Netflix mai mult decât ca să citesc descrierile filmelor și să mă plictisesc. Asta înseamnă și că am văzut două filme pe care mulți dintre voi le știu deja de cel puțin 1-4 ani, dar asta e, tăceți și placă-vă.

The Imitation Game e o poveste foarte foarte mișto despre cum a decodat Alan Turing împreună cu echipa lui Enigma, mecanismul de encriptare a informației folosit de Germania nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial. Alan Turing este jucat de Benedict Cumberbatch, pe care eu îl văd foarte sexy, deși e urât cu spume.

Turing a fost un matematician genial, fără care nu ați fi citit azi articolul ăsta, pentru că probabil nu ar fi existat computere. Din păcate, a trăit în vremea în care homosexualitatea era o crimă în Marea Britanie, și când a fost deconspirat, toate descoperirile lui științifice au fost șterse cu buretele. Tot ce a contat era că se iubea cu bărbați, a fost condamnat de indecență crasă și castrat chimic. După un an, s-a sinucis. Închipuiți-vă unde ar fi fost lumea dacă putea să își ducă cercetarea mai departe.

Mă rog. Filmul nu atinge decât marginal episodul ăsta, la final. Restul se concentrează pe munca incredibilă de decriptare făcută de echipa lui la Bletchley – și vă spun cu mâna pe inimă, e mai fain decât orice film de acțiune.

În plus, aflăm de Joan Clarke, mâna dreaptă a lui Turing, care a avut ghinionul să se nască cu vagin într-o lume în care absolvenții de Cambridge puteau fi doar posesori de penis.

The Darkest Hour e film de Oscar, deci l-am ocolit abil până acum, pentru că în ultimii ani, extrem de rar filmele de Oscar sunt și relevante cinematografic sau antrenante intelectual cu adevărat. N-am făcut bine.

Filmul urmărește primele luni ale mandatului de prim-ministru al lui Winston Churchill, în 1940, cu decizia Marii Britanii de a nu negocia cu Hitler un acord de pace, ci de a risca pierderea războiului și a se apăra.

Churchill e jucat de Sirius Black Gary Oldman, alt britanic sexy imho.

La filmul ăsta am o problemă: tata Winston îmi este antipatic complet. De la derapajele lui cu supremația albilor la agresivitatea de brută în domolirea populațiilor indigene ale Imperiului Britanic, nu mă pot încălzi pentru caracterul lui sau pentru imaginea lui de politician genial, indiferent cât de frumos știa să vorbească și cât de abil a folosit limba engleză ca armă politică.

Ceea ce are unic filmul ăsta, și vezi rar de tot în cinematografia modernă, sunt dialogurile. E genul de film la care nu te plictisești dacă închizi ochii, discuțiile dintre personaje sunt un deliciu. Am râs cu voce la replicile lui Winston, deși mi-aș fi dorit pe alocuri ca Oldman să îi arate și latura asta ironică și jucăușă – mi se pare că îl joacă prea serios. Mă rog, probabil l-a împiedicat și recuzita, se pare că umbla pe platou cu 10kg de fatsuit și machiaj pe el ca să se transforme în moșulețul vicios și coleric.

Soția lui, Clementine, e jucată de Christin Scott-Thomas, și se pare că a avut c*ie chiar mai mari decât el, pentru că îl putea potoli și susține necondiționat. Faină femeie.