Mă uit pe geam la umbrele cocorilor ce pleacă. Au stat atât de puțin, ne-au binecuvântat cu prezența doar cât o adiere de vânt, ca o bătaie de inimă sau o umbră de colibri. Mi-e dor de timpurile când anii nu treceau atât de repede, când cocorii stăteau etern lângă noi, când trecerea anilor nu era înfricoșătoare, ci eliberantă.

Aș vrea să plec. Să plec la drum, să bag în mine praful drumurilor, să mă pierd prin șerpi de pământ, pietre și bitum, să uit de mine și să las pe toți să uite că am existat și că mi-am pus aproximativa-mi amprentă peste pământul ce li se înșiră la picioare.

Mi-e dor să nu mai mor de cald în septembrie…