Cu toata discuția despre transplanturi și donarea organelor mi-am amintit de primăvară când un om drag mie trecea printr-un transplant de cornee iar eu am început sa citesc cam tot ce îmi nimerea la îndemână pe tema asta.

Atunci mi-am schimbat complet convingerea conform căreia ar exista oameni care nu valorează nimic.

Niciodată, niciodată, niciodată nu o sa mai cred că exista cineva care nu valorează nimic. Niciodată.

Se pare că valorăm mai mult decât presupunem, cel puțin în bucăți.

Vara, un prieten de familie a trebuit să treacă printr-un transplant de ficat. A gasit donator foarte greu, ceva femeie-semi-rudă din ceva sat. Femeia-semi-ruda din acel ceva sat, s-a sfatuit cu copiii si s-a hotarat sa ceară cateva zeci de mii de euro.

Greu au făcut oamenii rost de bani, mai ales că vorbim de un om care a fost grav bonav ceva timp și care a cheltuit cam tot ce avea pe toate tratamentele posibile.

( da, a avut noroc, sau ma rog, a avut banii necesari. Multi nu îi au, știu, nu trebuie subliniat.)

Între timp, femeia-semi-ruda s-a mai sfătuit o data cu copiii și s-au hotărât ca nu e ok, au cerut cam puțin, vor mai mult. „Un pic mai mult”. Că dacă tot era omul pe moarte și viața lui cam depindea de bucata ei de ficat care urma să se regenereze perfect puțin mai târziu, de ce să nu întindă coarda?

Femeia a primit banii, transplantul a fost făcut, oamenii acum traiesc de pe o zi pe alta — mai ales că pastilele post operatorii costa extrem de mult, le cautam eu prin România și cred ca ochii mei au căpătat o formă puțin rotunjită care s-a păstrat și până acum la cât îi căscam de mirare cand vedeam prețurile pe o cutie care îi ajungea pe cel mult o saptămană. Organismul omului respingea oraganul deci trebuie sa ia pastilele mult și bine.

Femeia-semi-ruda e bine mersi. A reușit să traga lozul câștigător profitând de un om pe moarte.

Pentru momente de genul ăsta eu sper să existe karma.

Între timp, trăim intr-o zonă în care oamenii sunt neinformați, nu prea exista o bancă de organe, nu prea există donatori, listele sunt lungi și dacă nu ai bani și semi-rude cel mai probabil mori. Zic de Moldova, deși… În România tot nu văd să fie mai bine.

Și mă întorc la partea în care valorăm mai mult decât presupunem. Sau ma rog, presupuneam eu, copil incocent.

Pe lângă faptul că nu voi mai crede niciodată că exista oameni care nu valorează nimic, am început să privesc Bucureștiul cu alți ochi.

Un oraș frumos, primitor, sigur, în care nu ai prea multe șanse de a fi băgat în mijlocul zilei într-o mașină pentru a-ți fi colectate organele. Asta spre deosebire de alte orașe din alte țări ceva mai estice pe care mi-am propus să nu le vizitez. Niciodată.

image

Imagine ilustrativă cu prețurile organelor umane pe piața neagră.