La revoluţie eram un copil, de-abia împlinisem 15 ani. Atunci nu am înţeles mare lucru din ea. Eram doar fericit că o să scap de cozile îngrozitoare pentru mâncare, o să pot să am dulciuri, nu doar ciungă Turbo de la ţiganii care vindeau în curtea şcolii şi seminţe.

Pe lângă asta, mai era şi strălucirea din ochii mamei, care îmi spunea, cred că aproape în fiecare zi, că în sfârşit au venit alte vremuri şi eu voi trăi mai bine decât ei, voi fi liber.

Şi anii au trecut unul după celălalt. Am început să înţeleg mai bine ce înseamnă politică, libertate, ce mizerie a fost aşa zisa revoluţie şi cine ne conduce de fapt.

Am fost martor la mineriade. I-am văzut pe oameni, pe bucureşteni, călcaţi în picioare de hoardele de monştri negri pe faţă, dar cu mâinile albe, neatinse. Am inspirat gaze lacrimogene în pasaj la victoriei şi am încasat bâte pe spinare în faţă la Poliţia Capitalei, pentru că eram prea băgăcios.

Am văzut ce a însemnat Piaţa Universităţii, aşa zisa golaniadă. Am văzut mizeria de acolo, am văzut degradarea umană în forma ei cea mai pură, am fost, alături de alţi prieteni, martor la super partidele de sex care se încingeau prin corturile din faţa TNB. Preţul? Câteva ţigări, nişte beri. Revoluţionarele nu erau scumpe, se vindeau la kilă. Îl mai ţine minte cineva pe Nica Leon?


Am făcut parte din pompierii care au stat de pază la căpătâiul lui Corneliu Coposu, când a murit. I-am văzut pe toţi potentaţii vremii, venind să pupe pentru ultima oară, mâna celui ce fusese mai puternic decât toţi la un loc. I-am auzit şuşotind şi bucurându-se, făcând planuri de viitor. Scăpaseră de singura apăsare pe care o mai aveau. Nu le păsa de soldatul care stătea la 2 metri de ei.

Am trăit guvernarea lui Iliescu. Împreună cu el m-am întors în comunism, atunci am învăţat că de fapt revoluţia a fost o mizerie pregătită pentru ca el să acceadă la putere. L-am văzut, alături de Stolojan şi Băsescu, cum distrug românia. Îmi amintesc cu precizie cum a fost la vânzarea flotei, la vânzarea pe 1 euro a tuturor valorilor din România, valori ulterior imediat distruse, pentru a acapara terenurile de sub ele şi transformate în malluri.

Am trăit guvernarea imbecilă a lui Emil Constantinescu, acea degringoladă care a dus România înapoi cu 10 ani. I-am urmărit acţiunile lui Victoraş Ciorbea, acel fost lider de sindicat împiedicat de lege să intre în politică, dar care devenise prim ministru al ţării. I-am văzut pe toţi cei 15 000 de specialişti CDR cum se îmbogăţesc şi cum distrug şi restul de ţară rămas.

L-am privit pe Adrian Năstase cum îşi pregăteşte fotoliul de regişor al României. Am văzut-o pe Dana Năstase încercând să devină Evita Peron a estului. Era timpul PSD-ului, când baronii locali erau un fel de boieri, stăpâni de şerbi sau, lol, de iobagi. A fost momentul când un deputat de Călăraşi le spunea celor ce câştigau procese împotriva statului la UE că „nu vă dau mă nimic, mă piş pe deciziile voastre, să vedem ce faceţi.” Adevărat, nu au avut nimic ce să îi facă.

Trăiesc plin de fericire guvernarea Băsescu, probabil cea mai distructivă a ultimilor 20 de ani. S-a ajuns la un asemenea nivel al dispreţului faţă de lege încât nimeni nu se mai sfieşte să încerce să o facă dosit. Totul se face pe faţă, în dispreţul suveran al legii, constituţiei şi al amărâţilor care s-au dus la vot.

De ce i-am enumerat pe toţi?

Pentru că absolut toţi au avut un lucru în comun. Incompetenţa. Şi complementar, dorinţa hapsână de înnavuţire.
Toţi, fără deosebire, nu au avut nici cea mai mică idee despre cum se guvernează o ţară.

Toţi s-au bazat pe taxe, pe multe taxe şi pe multă birocraţie. Aşa am ajuns statul cu cele mai multe taxe din lume, statul unde angajatul tău, cel ce e plătit din banii tăi, e de fapt stăpânul tău suveran. E statul unde, ca să îţi deschizi o firmă, trebuie să dai şpagă şi să stai pe la cozi minim 2 săptămâni, dacă eşti norocos. E statul unde dacă firma ta nu produce nimic, e obligată să plătească impozit de 500 de euro. E statul unde, în ultimul an, din cauza impozitelor grosolane, s-au închis 300 000 de firme. E statul unde guvernanţii închid teatrele, doar ca să nu îşi dea afară clientela politică angajată bugetar.

De ce am scris asta?
Pentru că eu nu vreau să fiu fraierul care îşi priveşte copilul în ochi şi se bucură că poate copilul va duce o viaţă mai bună. Da, eu am fost una din generaţiile de sacrificiu. Dar nu vreau ca şi copilul meu să facă parte din aceleaşi eterne generaţii de sacrificiu. Nu vreau ca şi el, la rândul lui, să îmbogăţească noile generaţii de Căşuneni, Hrebenciuci, Frundeni, Tăriceni şi alţii. Nu vreau ca şi el să fie umilit şi batjocorit de către un stat care trăieşte prin el, pentru el.

Poate soluţia oferită de Petreanu este cea mai bună. Sigur însă va fi mai bună dacă e însoţită de stabilirea în altă ţară, care să mă respecte pentru că îi sunt cetăţean şi o respect, la rându-mi.

Pentru că România a uitat de mult să îşi respecte cetăţenii.