Recunosc cu maximă rușine, cineva din familia mea a avut, până de curând, un telefon Nokia. Știți, cei care au încasat ajutoarele de stat de la Jucu, după care ne-au făcut cu mâna din mers, îndreptându-se spre altă zonă de jupuit fraieri.

Bine, nu a fost cumpărat de mine, nu am știut măcar e achiziționarea lui, dar la mine e ca în Biblia pastafariană. Rudele vor suferi păcatele rudelor lor până la a 7 a generație.

Prin urmare, am încercat să îi dau o șansă sistemului de operare, nu telefonului. Chiar am încercat. Mult timp am butonat la el, am încercat să mă obișnuiesc cu meniul stufos și lejer tâmpit, cu tilesurile care îți aglomerează și transformă ecranul într-un cârnat kilometric, cu setările aiuristice care nu funcționează sau, dacă funcționează, funcționează doar cum vor ele.

Dar răbdarea mea a ajuns la limită. Astăzi am făcut cadou unui cerșetor din fața cimitirului pe care îl frecventez, un Nokia fără cartelă. Sincer, după experiența traumatizantă prin care am trecut, mă așteptam să se uite la el și să mă înjure:

– Ce faci prietene, 1 leu nu găseai și tu, dai de pomană gunoi electrocasnic?