Un geniu creator nu poate fi înlănțuit.
De aceea, dacă te-ai apucat să compui ceva prin Universul ăsta, sfârșești în singurătate.
Acolo, singur, ca Luceafărul.
În frigul cosmic.

La minus 273,15 Celsius – întrebați la Maddame ce înseamnă asta. La congelul ăla nu rămâi decât un gând.
Epistemă și-atât.

Eh, uite-așa m-am trezit eu. În frig absolut.
La noi e cald, dar la soacră-mea în casă e frig de mori – cică e mai sănătos.

Coana Tanța se înfășurase în plapumă ca rahatu-n cornuleț, iar eu tremuram ca alt rahat pe-afară.
Încerc cu chiu cu vai să întru pe sub un colț s-o iau în brațe, să mă încălzesc puțin.
Aud un răcnet în Univers.
– Mraaaaaaah! Nu m-atingeeeeeh! Ești rheceeee!
– Păi știu că sunt rece, dacă ai tras plapuma de pe mine… Doh!
(tot răstit)
– Ia altă pătură!
– De unde?
– De la icheia, nu știu; putem să dormim și noi?…

Bineînțeles că putem, doar că unul din noi n-are plapumă.
Așa că mă ridic cu gândul să găsesc ceva să mă-nvelesc.

Am o veste proastă pentru cei care-și doresc să atingă fericirea.
Fiindcă mai întâi trebuie să atingi podeaua.
Bă, știți cum era? Ca Perito Moreno în tinerețe. Am țopăit pe vârfuri ca într-un cazacioc surd, mă ardea de rece ce era, m-am învârtit pe hol, prin sufragerie…
Din cameră de la soacră-mea se auzeau sforăituri 3 grade pe scara Richter.
Cu ce naiba mă învelesc?! Cu geaca, dar e prea scurtă…

Până la urmă m-am dus în bucătărie cu gândul să-mi fac un ceai, poate mă mai încălzesc.
N-am găsit chibrit.
Vin iar la nevastă-mea.
(zic șoptit)
– Știi pe unde ține mama Ana chibritele?
(ea mormăind ceva neinteligibil)
– Îm-dumaful-de-vof.
– Unde?!
(scoate capul din plapumă)
– În dulapul de jos. Ție chiar nu ți-e somn?
– Acuma dacă mi-ai zis unde sunt chibriturile, nu mai pot să dorm…
(Și oricum, e 4 jumate…)

Mă întorc în bucătărie.
Îm-dumaful-de-vof nu era niciun chibrit. Am găsit numai niște pungi goale.
Am căutat în toate sertarele, toate dulapurile… Nimic.
Nici dacă erau nu le găseam – că cică așa-s bărbații, nu găsesc niciodată nimic.

Într-o ultimă încercare deschid frigiderul.
Era mai cald în el, jur.
Pe primul raft, chiar în fața mea, un frumos și drăgălaș tort de vișine se holba la mine cu insistență.
V-am zis că-mi place tortul de vișine, nu?
Normal, când ești înghețat mort… un tort rece îți mai trebuie.
Îl iau de pe raft, înhaț o linguriță și iau prima înghițitură.
Se duce pe gât ca un aisberg.
Muamă, ce bun e…
Mă scoate din marasm.
Deși o moleșeală rece mă cuprinde, în gânduri era dulce.
Cu tava în mână mă apropii de geam.
Pe sub felinarul de pe stradă trece un bărbos cu o sticlă în mână, bălăngănindu-se duios.
Se oprește și se uită spre mine.
Îi fac cu mâna.
El îmi răspunde cu un gest cu înțeles copulativ în gură.
Probabil din cauză că aveam lingurița-n mână.
Ostentativ, mai iau o înghițitură de tort.
Ngâh, ce rece e…
Îmi îngheață dinții dar mă las sedus de vișinele confiate.

În afară de muzică, nicio altă plăcere nu te fură așa cum te fură mâncatul unui tort la patru dimineața.
Puteam să stau acolo ore întregi.
Nu mai simțeam nimic.
Mmmm, ce bun e!

La un moment dat, din cameră de la soacră-mea se aude un dopănit de dușumea după care vocile ei și-a lui socru-meu.
– Pleci Anico?
– Mă duc la cimitir…
Și ăla pezevenchi cică:
– Da’ te întorci, nu?
– Mă duc să-i dau lu’ tata un tort, că lui nu-i plăcea coliva…

Știți cum sunt ăia de le țiuie urechile după ce explodează o grenadă în apropiere?
Așa eram eu.
Biii…iii…iii…iiip.
Mă uit pe tavă, aproape jumate era dus…
Intru în panică.
Cum fac eu un tort de vișine în 3 secunde?
Aș putea să-l remodelez pe-ăsta, dacă aș găsi un castronel, îl îndes peste el să-i dau formă mai mică și aia e, mă fac că nu știu, poate-a intrat la apă, poate s-a strâns de frig…

Cu adrenalină și zahăr, prin minte îmi trece un fulger răzleț.
Iau un pahar și cu delicatețe tai două tartine din ce-a mai rămas din tort.

Mănânc repede rămășițele.
Scap lingurița.
Se face zgomot și mă opresc ca o pisică la pândă…
Moment în care se aud niște pași pe hol…
FUCK!
Asta e. N-am ce să mai fac decât să mă dau bătut.

– Neața, Ilișor mamă, te-ai trezit așa devreme?!
Eu, mut.
Dă cu ochii de tartine.
– Aaaa, mânca-l-ar mama de băiat… Pentru Tănțica le-ai tăiat?! Uite Florică, vino să vezi! Așa se face… Te trezești dimineața, tai tort și-mi aduci la pat…

Dinspre socru-meu se aude un vânt flatulat.
– Ăăăh – zice ea a lehamite.
Apoi către mine:
– Hai mamă, dă să te pup, că ești un romantic. Dă și mie din frigider, vezi că pe raftul de jos e alt tort mai mic, mă duc la tata, la cimitir. Și chibritul. Le-am pus pe-amândouă să nu le uit.